In ciuda titlului acestui post, aici n-o sa vorbesc strict despre cursa, ci si despre ce s-a intamplat cu o saptamana inainte.
Asta pentru ca 50% din placere a fost competitia asta mult asteptata, iar 50% a fost sa petrec timp si sa-i cunosc mai indeaproape pe Razvan, Cristi Hanga, Alex, Mitza si Robert.
Si nu in ultimul rand, 50% au fost toate lucrurile fun care s-au petrecut in aceasta saptamana. :)
So here it goes....
Saptamana de dinaintea unui Ironman este decisiva.
Mai ales daca cu doua-trei saptamani inainte bagi niste concursuri nu tocmai indicate in pregatirea finala a unui Ironman, cum ar fi
Tour de Pays de Caux - 90 km alergare pe asfalt, 6 etape, 4 zile - sau triatlonul Fara Asfalt - 800m inot, 10km alergare, 35 km MTB.
Aceasta saptamana poate fi perioada in care scapi un pic de oboseala acumulata si reusesti sa te mentii, sau poti da cu piciorul la saptamani de antrenament, daca recuperarea este insuficienta.
In aceste zile regula cu "asculta-ti corpul" nu mai functioneaza asa de bine. Asta pentru ca organismul, dupa doua-trei zile de pauza sau antrenament moderat, se recupereaza suficient incat apare dorinta de a relua antrenamentele intense si lungi. Timp de luni de zile, a fost obisnuit sa lucreze cu o anumita oboseala acumulata, cu ferestre mici de recuperare. I-am dat recuperarea, acum vrea din nou la treaba, asta a invatat.
Dar nu de antrenamente grele e timpul acum, ci de si mai multa odihna. Este momentul sa nu mai asculti ce zice corpul, si mai degraba sa te tii de un program prestabilit, cu antrenamente intense, dar foarte scurte. Chiar daca termini antrenamentele simtind ca nici nu ai inceput, aminteste-ti ca acum
less is more.
Desi stiam aceste lucruri, si eram avertizat ca asa se va intampla, toata saptamana de dinaintea concursului am avut impresia ca m-am lasat pe tanjala. Exista tentatia puternica sa mai fac inca un interval, inca 10 minute, inca, inca... Am cazut si eu un pic in capcana si am facut mai mult decat trebuia, dar aici trebuie sa dau vina pe anturajul super competitiv cu care m-am inconjurat saptamana asta, si pe o mica problema de orientare. :)
Marti a fost plecarea la Oradea. Dupa un ultim inot matinal in bazin, urc si eu cu putine emotii bicla pe masina lui Razvan. Emotiile mi-au venit de la faptul ca de pe suportul unde o asezam eu zburase 29er-ul lui Marian cu cateva zile inainte pe autostrada. Dar una e un MTB mare si aerodinamic ca un dulap, si alta e o bicla de contra-timp. Pentru linistea mea sufleteasca, am asigurat folosind si cateva coarde elastice, si gata, Oradea here we come!
Prima oprire, Brasov, unde ne intalnim cu Mihai Baractaru si Alex Diaconu pentru o urcare in Poiana. Desi aveam doar un tempo de 24 de minute in plan pentru bicla de azi, pana la urma au fost 40 de minute de urcare sustinuta. Hmmm, ok... am inceput saptamana bine, ma menajez super! M-am consolat un pic ca macar am fost tot timpul cu ochii pe puls, incercand sa il tin acolo unde ar fi fost la un tempo obisnuit, in jur de 140. Eram hotarat sa raman singur in ritmul meu daca trebuie, dar baietii au fost super. Desi pentru ei ritmul era probabil undeva intre penibil si usor, am mers impreuna pana sus. Razvan se simtea bine si am impresia ca ar fi tras mai tare, dar probabil si-a zis ca stie nebunul asta ceva :)
Baietii ar fi coborat si in Rasnov putin... ca sa urce la loc, iar in programul de azi mai era si o alergare de vreo 7km prin Tampa. In orice alta saptamana as fi zis "fantastica primire, baieti, asa da ospitalitate brasoveana!", dar acum am zis pas, mergeti voi, astept aici. Sunt sigur ca pana la urma nu asta, ci faptul ca se apropia ora 6 seara l-a convins pe Razvan ca e cam timpul sa ne intoarcem la masina.
Nu insa fara o mica "surpriza" de la gazdele noastre Alex si Mitza ...
Convins ca dupa coborarea din Poiana (viteza mare, adrenalina...), vom pedala relaxati pana la masina, intram pe o straduta in usoara urcare. Alex zice ceva care ma ingrijoreaza un pic: "nu schimba de acum pinioanele ca nu e bine...". Ce-a urmat a fost o "mica" urcare de vreo 800 de metri cu panta 20+, in care am auzit cum mi-au pleznit sigur vreo doua vene in cap. :)
Una peste alta, a fost o iesire chiar foarte frumoasa.
Am fost foarte impresionat de simplitatea si bunatatea acestor doi triatlonisti de varf, de camaraderia lor si de dorinta pe care o au de a-i ajuta pe ceilalti, in ciuda sportului extrem de individualist pe care il practica, si a vietii lor deloc usoare ca sportivi in Romania.
Am continuat drumul spre Oradea. Obositor, dar foarte placut. Doi maniaci cu sportul, fara prietene, mame, sau alte persoane care trebuiesc menajate cu discutiile despre antrenamente, echipament si alte lucruri despre care cred ca am putea vorbi non-stop. Si asta am si facut, pentru prima data fara victime colaterale. :)
Ajungem cam terminati (mai ales Razvan care a condus aproape nonstop), dupa ora 12.
Miercuri m-am trezit cu noaptea in cap. Si Razvan la fel. Eu de la obisnuinta, el de la cocosi. Fac socoteala, aproape 6 ore de somn, ouch... Serile urmatoare cu gainile ma culc!
Ne echipam de alergat si mergem in recunoastere la parcul Bratianu, unde urma sa aiba loc tura de alergare. Eu fac 3 ture, adica 15 minute de tempo la 4:25/km, atat aveam in program. Razvan abia s-a incalzit si mai face vreo 5 ture pe la 3:50-4:00/km. Stiu ca e un alergator mult mai bun ca mine, dar nu pot sa nu ma uit putin stramb, eu as fi stat mai cuminte. Dar tac, nu vreau sa-l sacai, el stie ce e mai bine pentru el. :)
Dupa pranz mergem in mult-asteptata recunoastere de bicla. Cald al naibii. Nimerim traseul dupa indicatiile lui Cristi, si ajungem la lac, dupa ce coborim "ciresul" lui Istvan, o panta de vreo doi km, de 10%, ce ne va astepta fix la sfarsitul celor 180 de km la bicla. Aruncam o privire lunga la ierburile ce impanzesc jumatate de lac, si imi imaginez versiunea acvatica a partii de bicla de la Fara Asfalt. Razvan se uita cu indoiala la portiunea pe unde va trebui sa iesim din apa, un dig abrupt. Oare vor sa ne traga cu funia pe aici?
Ok, sa continuam, intram in bucla de bicicleta si o luam spre capatul cel mai indepartat. Dupa urcarea in Cetariu, nu facem la stanga pe drumul care trebuie ci continuam inainte. Pana sa ne dam seama de greseala mai facem cam 6 km de urcat si coborat un asfalt prost, ce ne sapa moralul... rau.
Dupa 4 pante urcate din picioare ma panichez si il sun pe Gabi Ursu: "- Bai... (pauza dramatica)... ai de capu' meu! E numa' urcat si coborat, pune pinoanele alea mari! Si te rog mult, fa-mi si mie rost de o caseta 12/27... ca sunt pe 25 si rup schimbatorul cautand un pinion mai mare!"
Realizam cu naduf si usurare ca am gresit si ne intoarcem in Cetariu. Iar aceleasi pante... am incercat sa ma menajez, am urcat cat am putut de incet, dar picioarele deja sunt grele. Intram pe drumul bun, terminam bucla de 24 de km si vedem ca traseul in ansamblu nu-i chiar asa de greu cum am crezut. Locurile prin care trecem mi se par minunate, trafic foarte putin. La intoarcerea in Oradea gresim drumul si iesim in centrul orasului. Clar o sa avem probleme de orientare daca nu se marcheaza bine.
Joi dimineata. Iar sase ore de somn, plus o usoara febra de la urcarile din ultimile doua zile, not good.
Azi inotam. Dar nu in bazin. Ca nu e voie fara analize medicale. Istvan ne sugereaza sa mergem la strand. Mergem si descoperim ca strandul municipal din Oradea e foarte frumos. Cateva bazine mari, unul plin de copii, unul de batrani si unul gol. Acolo ne delimitam un culoar imaginar de 25 si inotam relaxati pana incepe sa se aglomereze. Chiar a fost bine, nu-mi imaginam ca poti inota la strand.
La amiaza ne intalnim cu Cristi Hanga, care tocmai iesise din tura de 24 de ore de la serviciu, si iesim sa mancam si mai parcurgem o data traseul de bicla, de data asta cu masina. El cunoaste ca-n palma traseul, si sugestiile lui sunt binevenite.
Facem si o vizita la magazinul de bicle pentru ultimile maruntisuri, iar dupa amiaza ii culegem pe Alex, Mitza si Robert Gomoescu de la pensiunea lor din Baile Felix, si mergem toti sa inotam in lacul Fughiu unde s-a tinut anul trecut inotul. Cu putin noroc politia a ratat masina in care eram inghesuiti toti sase (probabil cea mai mare concentratie de Ironmani pe metru patrat inregistrata vreodata in Romania :) ), si reusim sa ajungem la lac.
E foarte cald si ne cam coacem in neopren, dar pana la urma iese o balaceala placuta si mai incerc sa ciupesc si eu cate ceva de la inotatorii mai experimentati din jurul meu.
Robert imi place mult. Nu are multe. Un costum de neopren peticit si vechi de opt ani, probabil aruncat de cineva, o cursiera fara pretentii, totul mult sub echipamentul majoritatii triatlonistilor amatori. Dar asta nu-l da inapoi, este de un optimism si o veselie iesite din comun. Nu-mi imaginez ca l-ar putea dobori ceva pe omul asta. La 21 de ani este la al treilea Ironman!
Seara se incheie memorabil... la un gratar! Si iar ma culc la 12, damn!
Vineri. Nu-mi vine sa cred ca doar o zi ma mai desparte de probabil cea mai grea incercare a vietii mele.
Incep sa vina si restul concurentilor, si cand ma duc la gara sa o iau pe Claudia ma intalnesc si cu Florin Leonte si Anca Moraru, veniti cu acelasi tren. Urmeaza sa stea amandoi tot la Cristi Hanga, oradeanul nostru generos, care a si venit sa ii ia direct de la gara.
Seara ne intalnim cu totii la lac, unde se preiau pachetele de concurs, si pe urma mancam o portie buna de paste la hanul Papp, in timp ce Istvan ne prezinta traseul.
Asez bicla in suport pe malul lacului si imi aranjez lucrurile in cutia cu numele meu pe ea. Imi place cum au facut aici. Fiecare are locul clar delimitat, si o cutie mare, frumoasa in care iti pui lucrurile pentru toate cele trei probe. Niste baieti vor sta in cort, langa bicle, pentru a le pazi.
Lasam biclele si echipamentul pe mana organizatorilor, dupa care mai fac o tura de traseu in masina impreuna cu Gabi si Alina pentru a le arata ce ne asteapta maine, dar nu reusesc sa le stirbesc optimismul. Alina are emotii mari. Vrea sa se vada iesita din apa. La bicla si alergare face fata foarte bine, iar dupa ce am vazut-o in apa la ultimile iesiri ale noastre la Fundulea, eu nu imi mai fac nici o grija pentru ea.
............................................................................................................................
Sambata, ziua cea mai lunga.
Ma trezesc la 4:00. Doua bidoane pline cu long energy ma asteapta cuminti pe noptiera. Dau pe gat unul si ma culc la loc. Acelasi lucru il fac la 5:00, cand incep sa misun. Mananc si cerealele in iaurt puse de cu seara la inmuiat. Topai un pic, picioarele sunt bine, nu mai sunt grele, ma linistesc.
Plecam la 5:30 spre lac, 12km, cu masina lui Gabi. Stooop! am uitat cipul! Ma trec fiori la gandul ca puteam sa nu imi amintesc pana la lac. Ce bine ca m-am obisnuit sa-mi fac mental trecerea in revista.
Ajungem la lac. E o dimineata frumoasa, cei cativa norisori anunta o zi calda. Incet incet apar concurentii.
In aer pluteste optimismul, nerabdarea si anticiparea unei zile pe care multi nu o vor uita niciodata.
 |
| Fiecare este concentrat, isi pregateste lucrurile, bicla, imbraca neoprenul. |
 |
| Cativa incearca apa, e buna, nu se pune problema frigului de data asta. |
Incep si eu operatiunea de pregatire, mecanic. Am repetat-o in cap de multe ori. Umplu bidonul aerodinamic de 900 cu long energy. Imi lipesc 4 geluri mari de cadru, in buzunarul de la spate voi avea 5 plicuri de long energy si inca trei geluri mari la centura de numar. Planul de nutritie este un long energy si un gel pe tura. Plus ce se nimereste la punctele de alimentare. In total planuiesc sa consum in jur de 350 de calorii pe ora.
Trusa de scule e completa, am doua capsule de CO2, leviere, doua camere, multi-tool si pompa. Mai dau un cauciuc de rezerva si o camera tatalui lui Cristi care va sta la mijlocul traseului. Just in case.
Garmin, centura de numar, sosete de schimb la alergare, jambiere de compresie, totul e la locul lui.
Startul este nemtesc (sau la fel de bine zis, unguresc :) ), la 7:00 fix.
Plec de undeva din dreapta grupului de inotatori, si sunt foarte atent. Eu nu vreau sa incomodez pe nimeni, nu trag de nimeni, si nu lovesc. Si incerc sa nu fiu lovit.
Spre sfarsitul primei ture incetinesc un pic si imi intru in ritm. E foarte confortabil asa, simt ca alunec bine, si vad ca balizele trec destul de repede pe langa mine. Ma simt chiar foarte bine, si intru in transa. Atat de bine incat uit la ce tura sunt. Ma lipesc de un costum Orca, si mergem impreuna. Ma gandesc ca el o sti la ce tura e :)
Ies din apa odihnit. Robert imi spusese ca nu trebuie sa risipesc mai mult de 10% din energie pe inot, si asa ma simteam. Totusi sunt un pic dezamagit, mai sunt doar 6 bicle in stand, stiam din lista inscrisilor ca suntem 17 la start. Simt ca n-am inotat foarte prost, desi m-am menajat destul. Inseamna ca sunt multi buni la inot. :)
Nu stiu cat a durat tranzitia dar a fost rapida. Am executat mecanic o lectie mult repetata. Tot ce trebuie sa iau e pus in casca. Da jos neoprenul, ia centura de numar, baga nutritia in buzunarul de la spate, ochelarii pe nas, casca pe cap. Beau 0.5L de long energy lasat intr-o sticla, iau si un gel si fuga cu bicla afara din tranzitie.
O vad pe Claudia si ma inveselesc. Ne vedem la alergat, in curand!
Intru in traseul de bicla si incep turele. Planul aici este ca prima ora sa mi se para al naibii de usor, asa ca nu ma grabesc deloc. Il vad din sens opus pe Razvan, pare ca are jumatate de tura avans, si acum distractia mea e sa calculez cate minute are in fata. Banuiam ca va merge foarte bine la inot, dar chiar douazeci si trei de minute avans... :)
 |
| Razvan in actiune! |
In varful dealului la Cetariu, multe figuri cunoscute, printre care Geta, sotia lui Mugur, si tatal lui Cristi Hanga. O admir pe Geta pentru suportul fata de sotul ei. La fiecare cursa e acolo, si imortalizeaza cele mai frumoase momente. Ca sa nu mai spun ca m-a incurajat si pe mine la fiecare tura, si la alergare la fel. Stiu ca nu i-a fost usor sa stea atatea ore acolo si ii multumesc de o mie de ori.
Cristi e in fata mea, la vreo 10 minute, iar in curand apare si Florin Leonte pe traseu. Se vede ca e bucuros ca a scapat din apa si a trecut la elementul lui forte. Ma intreb cat o sa ii ia sa ma ajunga, si memorez punctul in care ne intersectam.
 |
| Florin Leonte recupereaza repede |
 |
| Cristi, dupa tine vin! :) |
Imi place mult coborarea de dupa Cetariu. Cristi mi-a zis ca el nu se atinge de frana aici, si incerc sa nu ma ating nici eu. Intr-adevar, merge foarte bine, cobor cam cu 55-60kph. Vizibilitatea este foarte buna in curbe, nu-s masini, ma simt in siguranta.
Voluntarii de la capetele traseului sunt fenomenali. Te intampina cu pahare, sponser, apa, ce vrei tu. Au si gheata cuburi, multa. Pe la tura a treia imi vine ideea sa-mi burdusesc picioarele cu cuburi de gheata, imi amintesc vag ca am vazut asta undeva. Bag cuburile pe sub costum si in fata si la spate, ah ce bine e! Un cub de gheata mi-l asez pe casca si se topeste incet racindu-mi capul.
Au fost sapte ture, toate aproape identice pentru mine, si toate facute in jur de 48 de minute, cu mici variatii.
Cei de la half au disparut destul de repede si am ramas destul de rasfirati. Dupa doua-trei ture stiam cum merge fiecare, si unde ii intalnesc. Razvan mergea foarte bine, cu aproximativ un minut-doua mai bine pe tura. Leonte si mai repede, recupereaza cele douazeci de minute pe care le aveam in fata lui de la inot in 4 ture, deci merge cu 5 minute mai bine pe tura. In schimb fata de Cristi vad ca recuperez incet incet din cele 10 minute pe care le avea avans, iar de Mugur ma indepartez usor, probabil se pastreaza si el cat poate pentru alergare.
Tot felul de calcule de-astea, nutritia, respectarea ritmului, variatia terenului, intalnirea cu cunoscutii din varful dealului care ne incurajau, toate astea mi-au tinut mintea foarte ocupata, nu mi-am dat seama cum au trecut orele.
Pe final lui Florin Leonte vad ca nu ii e bine, sta din ce in ce mai mult in punctele de alimentare, unde il si depasesc la penultima tura. La fel trec si de Cristi, vad ca are probleme cu stomacul. Imi pare rau sa vad ca sufera, dar se tine bine si chiar reuseste sa zambeasca cand ne intersectam. Stie ca trebuie sa termine, no matter what, mi-a fost foarte clar asta de cand l-am cunoscut. Cred ca la dorinta Cristi a fost locul 1.
Vine "ciresul de pe tort" (zis si "bomboana de pe coliva" ,
© Mugur), urcarea finala spre traseul de alergare ... nu imi aminteam sa fie asa lunga. Vroiam sa pedalez in cadenta, sa pregatesc picioarele de alergare, dar uite ca iar trebuie sa ma ridic din sa si sa-i dau la deal.
Trec printr-o perdea de fum de mici, cand era urcarea mai "dulce". Atunci mi-a venit sa-mi iau jucariile si sa ma duc acasa, this is too much!
Ajung la parc, si ma bucur de o primire zgomotoasa care imi ridica pulsul cu vreo 10 batai. Vad ca Pisicile Verzi - Ana, Claudia si Luminita - au terminat si sunt foarte vesele. Sper sa le tina inca 4 ore sa ma molipseasca si pe mine cu veselia lor.
Eu ma simt bine si ma bucur sa simt pamantul sub picioare. Dar oare cum se simte alergarea?
Nu ma grabesc sa aflu. Imi incalt incet pantofii de alergare, beau ceva, vizitez buda. Vorbesc cu Istvan, care venise sa ma intrebe de sanatate, multumesc, sunt foarte bine!
 |
| Arat mult mai rau decat ma simt :) |
Incep alergarea. Un pic cam intepenit la picioare, mi-e greu sa ridic calcaiele sau genunchiul si alerg ca pe niste scanduri, dar inaintez bine. Ma tenteaza chiar sa o iau mai tare si ma alatur lui Razvan, aflat deja la tura a 6-a. Vad repede ca nu are chef de vorba, e in lumea lui deja si nu vreau sa-i stric concentrarea. O las mai moale si incerc sa aplic strategia de la bicla, care a mers foarte bine. O sumarizez in trei cuvinte: prima ora, usurel.
E umbra si placut, caldura zilei parca s-a mai dus si sunt mai multi nori. Imi imaginez ca sunt in parc, la un antrenament de recuperare si ma bucur de clipa prezenta. Concurs, rezultat, oboseala, dispar toate, ramane doar inaintarea ritmica, fosnetul frunzelor, sunetul respiratiei. Incerc sa pastrez starea asta cat mai mult, cat inca imi e usor.
 |
| Istvan la suport moral |
Trec turele si ma astept sa se intample ceva. Sa intepenesc, sa ma prabusesc, sa ma dezintegrez. Inaintez in necunoscut. Il prind pe Robert, a incetinit mult. Ma intreaba la ce tura sunt, a 9-a. Aaa, dupa a 12-a o sa simti! Vrea sa intreb: ce, ce o sa simt? Dar ma abtin, hai sa nu ma demoralizez acum.
N-a fost tura a 12-a ci pe undeva la tura 16. Oricum, Robert a nimerit pe aproape. Am simtit ca vreau sa... merg! De atunci am inceput numaratoarea inversa a turelor, si ... auto-pacalirea.
Imi zic: dupa trei ture, hai ca merg una. Trec alea trei si dupa ultima alimentare merg 20 de secunde timp in care imi fac auto-sugestia: te simti bine, mai ai resurse, hai, ca uite ce frumos te incurajeaza toti, si daca te chinui un pic il ajungi si pe cel din fata ta, uite ca s-a oprit sa mearga, hai ca asta e momentul pe care l-ai dorit, traieste-l!
Incep sa alerg si imediat simt o gratificare psihologica. Am reusit sa depasesc un moment de cadere.
Phase one complete!
Chestia este ca nu ma pot pacali si a doua oara cu aceeasi smecherie, asa ca trebuie un pic de imaginatie.
Ai trecut de jumatatea distantei, ca rasplata poti alerga mai incet trei ture... si mai ai doar 15!
Mai sunt inca 4 ture pana mai sunt doar 10 ture :)
Doar 10 ture! Ultimile 6 le poti merge. Chiar nu o sa fie mare diferenta la timpul final.
Ultimile 6, asta inseamna doua bucati de cate trei... lejer.
Astea au fost cateva bucati din dialogul meu mintal. Cred ca multi dintre putinii mei cititori vor recunoaste unele dintre ele. Nu e nimic nou, dar putini se gandesc la importanta acestei tehnici, nu o vad prea des dezbatuta prin revistele de alergare.
Ca sa teoretizez putin (o nevoie compulsiva de-a mea), auto-pacalirea are trei faze, doua sunt voluntare, ultima o face creierul, automat:
1. Smecheria - gaseste ceva care sa pacaleasca creierul ca urmeaza o pauza. Atentie, trebuie sa o crezi!
2. Auto-sugestia - agata-te de tot ce poti ca sa crezi ca te simti mai bine decat esti in realitate si ca nu ai nevoie de pauza.
3. Gratificarea psihologica - creierul simte ca ai depasit un moment de cadere si te simti impulsionat sa continui.
Intre momentele de dialog interior, mai reusesc sa schimb cate o vorba cu colegii de suferinta. Pe unii ii ajung si vad ca nu se simt deloc bine. Ma simt un pic vinovat ca mie mi-e bine, dar ma gandesc ca ei vor avea parte de un finish mult mai satisfacator, si incerc sa le spun ceva care sa-i ajute.
Dar uneori simt ca mai bine e sa tac ...
Intru in ultima tura si dorinta de a termina mai repede este brusc inlocuita de nostalgie. Acum nu-mi vine sa cred ca se termina. Dar hotaraste-te bai omule ce vrei! :) Vreau sa se termine si sa nu se termine, vreau sa se opreasca timpul cand sunt la 10 metri de finish, asta vreau.
Alerg ultima tura cu Mugur, el mai are inca 9 ture. Nu vreau sa termin langa el, ma gandesc ca poate l-as demoraliza putin (cand zic "demoraliza" nu e din cauza ca ar fi vreo competitie intre noi la acest gen de concurs, ci pur si simplu ma refer la un aspect psihologic pe care l-am simtit chiar si la antrenament, cand cineva se opreste langa mine, eu mai avind inca de tras mult).
Asa ca ii zic: Mugur, eu bag sprintul de final! ... si o iau la goana. Dar probabil ca ceea ce mi se parea mie goana e un jogging mai saltaret, ca il aud din spate: "Pai ala e sprint ba?!". Ma amuza si ma bucura ca mai are chef de glume, dupa tot ce a indurat.
Trec linia de sosire, in extazul cel mai pur. Ma indrept imediat catre cei care m-au incurajat fantastic, Ana, Claudia, Alex Fodor, Elena, Istvan, Gabi, Alina, Alex Diaconu, Laura, voluntarii, si toti pe care i-am simtit tura de tura aproape. Ei mi-au dat forta sa-mi depasesc caderile, si am simtit uitandu-ma in ochii lor ca traiesc si ei o parte din bucuria mea.
 |
| Va multumesc tuturor! |
Ma ingrijorez cand ii vad pe Razvan si Mitza pe targa, dar ma linistesc, sunt pe maini bune si n-au patit nimic serios, doar hipoglicemie. Procedura e standard.
Ma gandesc ca baietii astia chiar au tras, nu gluma.
Aproape toti au terminat cursa, rand pe rand, dar la nici unul nu am vazut fericirea din ochii lui Cristi Hanga. Cred ca l-a dorit si a suferit cel mai mult dintre toti, a avut numeroase caderi pe care le-am vazut indeaproape dar si-a revenit de fiecare data. A trecut linia de sosire cu lacrimi in ochi si familia l-a prins in brate.
Mi-a placut mult de tatal lui, a trait trup si suflet alaturi de el.
Bravo Cristi & Co!
Inchei cu o ultima recomandare pentru oricine vrea sa faca un half sau un full Ironman.
Veniti la Xterra Ironman Oradea! Este greu. Este deal. Este cald. Este lung. E o nebunie.
Dar peisajele... voluntarii ... concurentii cunoscuti... incurajarile prietenilor, familiei ... organizarea ... priceless!
Train smart!
