vineri, 16 decembrie 2011

Finalista concursului de povesti High5


Iata ca timpul alocat trimiterii povestilor s-a scurs si am ales din cele trei povesti primite pe cea a Irinei care va merge in finala concursului de povesti High5, care va avea loc pe pagina lor de facebook.

Bravo Irina! Si pentru performanta deosebita si pentru relatarea frumoasa!
Le multumesc mult tuturor celor care si-au dat interesul sa-mi trimita povestea lor!

MIB 2011...  Primul maraton.... cateva cuvinte pentru atatea trairi

de Irina Chirescu

La indemnul unui prieten drag m-am decis sa pun in cuvinte primul meu maraton intr-o lume a semimaratoanelor. Recunosc, nu am fost atrasa de ideea de a alerga un maraton, eram concentrata  pe obiectivul propus de a alerga un semimaraton in mai putin de 1h30’, un record personal pe care anul acesta inca nu l-am atins. Cineva mi-a spus odata ca nu esti un alergator complet pana nu faci un maraton, starile, intensitatea lor, emotiile sunt cu totul diferite fata de cele resimtite intr-un semimaraton. La miile de km alergati, un maraton parea usor de terminat pentru mine, recunosc  am avut mari emotii, desi  toti din jurul meu ma sustineau cu incredere si mult optimism, de care in cele din urma m-am molipsit si eu.
Cu doua saptamani inainte de maraton, mi-am temperat antrenamentele, reducand volumul considerabil, cu doua zile inainte de maraton nu m-am putut abtine si am mai facut o ultima alergare lunga ( 16km), daca as fi fost prinsa pe stadion de companionii mei de alergare riscam o mustrare strasnica ca rispesc  energia  ce imi va fi atat de necesara. Si alimentatia a fost mai atent monitorizata, am mancat mai multa miere, lamai, am evitat mesele bogate in proteine. De grasimi si alte tentatii  dulci nici nu mai vorbesc. Ma simteam usoara, energica si asta era cel mai important.
A venit ziua cursei...o zi de toamna rece mohorata, ploua marunt si din toate conditiile de antrenament ploaia imi era cea mai antipatica. Am spus de atatea ori ca daca ploua nu voi alerga incat expersia "Never say never!" se adeverise intru-totul.  La start parea mai degraba un loc in care ne-am adunat toti cei care impartasim pasiunea alergatului, discutii vesele relaxate, multi ma intrebau ce timp mi-am propus pentru semimaraton. Au ramas surprinsi, placut, cand le-am spus ca nu fac semimaraton, ma completez ca sportiv cu un maraton. Si s-au risipit si emotii si starea de infrigurare... START!!!
Primii 10 km ( o bucla din cele patru) nu realizez cand i-am facut, aveam atata energie, ma simteam comfortabil. Era prima cursa in care foloseam sosete de compresie, imi dadeau aripi prin ploaia  marunta. Nu am zabovit la puncte de alimentare, nu simteam nevoia. Mai zaream prieteni  printre alergatori si ne incurajam reciproc. E una din cele mai frumoase momente atunci cand alergi, sa fii incurajat si  sa incurajezi la randul tau.  Ne uneste pasiunea pentru alergat, iar poate singura diferenta intre noi o face timpul scos in cursa.
Dupa inca 10 km, eram tare curioasa sa vad care mi-ar fi fost timpul la semimaraton, de... vechile ofuri nu se uita. Intr-un sir lung de socoteli, cat am scos, uitandu-ma la ceas, "trebuie sa fi fost peste 1h30", au mai trecut km buni pana  sa incep sa simt cum devine din ce in ce mai greu, nu mai eram atat de sprintena, ma incerca o durere de sold. Era greseala mea si stiam, ca toate curbele le luasem cu miscari scurte, bruste.  Din loc in loc mai vedeam fotografii  delegati pentru concurs, ma gandeam cum toate grimasele mele de durere vor fi imortalizate fara scapare.  Bine ca machiajul imi era intact. Trecusem de km 30, pragul considerat  a fi unul psihologic, dincolo de care cursa devine o adevarata provocare.  Pentru mine, insa, durerea era marea provocare.  Ma intrebam de ce alerg, endorfinele erau departe de mine, insa abandonul nu era solutia, nu atunci, nu acolo, nu cand atata lume are incredere in mine ca pot sa o fac, nu cand eu stiu ca pot sa o fac. Pot  sa imi depasesc propriile bariere, mai pot, doar ma sunt cativa km, par interminabili.  Am auzit o incurajare: hai Irina, hai ca poti!, nu am intors capul, dar am recunoscut vocea, era Marian Chiriac. Fusese delegat ingerul meu pazitor, sa ma duca cu bine la final. I-am spus de durerea brusc aparuta, argumentele mele cat de greu este pareau de neimpresionat pentru el. Imi repeta ca pot, ca mai am putin. L-am rugat sa o ia inainte, pasii lui in alergare imi distrageau atentia de la toata suferinta. In ultimii metri, nu l-am mai zarit, ultimul strop de energie l-am risipit pentru linia de final, pentru cateva secunde in minus, un zambet de victorie, pentru cei ce ma asteptau dincolo de finish si cine stie, o poza reusita.

A fost greu, dar nu imposibil. 3h 23’. Am invatat ca barierele ti le impui singur si tot singur le ridici, iar suportul, increderea celor dragi este de nemasurat. Vointa este singurul aliat in bataliile pe care le dam, in alergare sau nu, sa ajungem la finish. 
Oricum ar fi, ”YOU ARE THE WINNER”!

Un comentariu: