joi, 7 aprilie 2011

Concursurile - cea mai buna cale de a incepe un program sportiv

Pentru a ilustra mai bine ideile pe care vreau sa le transmit aici, am sa incep cu povestea inceputurilor mele de alergator.

Acum ceva ani eram oarecum nemultumit de mine, si cautam sa fac un pic de ordine in viata.
Asa ca am luat decizia de a ma antrena regulat, de trei ori pe saptamana. Urma sa alerg in parc. Ideea mi-a dat pe loc aripi, brusc am simtit ca preiau controlul si ca rutina zilnica va avea de acum o structura solida, construita in jurul antrenamentelor.
Mintal eram deja acolo, ma vedeam antrenandu-ma constant si devenind din ce in ce mai fit - like this badass (poza Runner's World):


A functionat o vreme, dar inevitabil imaginea roz pe care mi-o construisem in cap a inceput sa se stearga. Mi-am dat seama ca nu e intotdeauna usor sa jonglezi cu responsabilitatile si sa-ti faci timp pentru antrenament asa cum ti-ai propus (uneori vremea e proasta, alteori nu te simti prea bine etc., o suta de motive care conspira sa nu alergi...) asa ca incet incet entuziamul initial s-a risipit, apoi a devenit de-a dreptul greu sa mai ies regulat, iar eventual am hotarat sa iau o pauza.
Suna cunoscut?

Chestia asta s-a repetat de cateva ori, de fiecare data incepeam entuziast, hotarat ca va fi mai bine decat data trecuta, dar tot acolo ajungeam.

La un moment dat am reluat legatura cu un prieten vechi, care avea aceeasi problema, si am inceput sa iesim impreuna la ture de parc dimineata. Pot spune ca a mers mult mai bine decat de unul singur.
Radu era motivat si nu lipsea decat daca avea un motiv bun, ceea ce m-a determinat si pe mine sa fiu la fel.
Dar au intervenit schimbari in programul de lucru al amandurora, schimbari de joburi, si Radu nu mai putea iesi regulat, nu ne mai puteam suprapune programele dimineata.

Tocmai cand ma pregateam sa o pun iar de o pauza, s-a intamplat sa-o insotesc pe Irina care participa la Maratonul DHL, era in vara lui 2008. Acolo am mai intalnit si o fosta colega de facultate, tot Irina o cheama, care concura la stafeta, cu echipa firmei. Mi-a povestit ca participa regulat la concursuri si din felul cum vorbea despre acestea parea ca este ceva ce ii place foarte mult.

A fost primul concurs de alergare la care am asistat si impresia de atunci o am si acum vie in cap.
La un moment dat, cand stateam eu asa si ma uitam la alergatori, mi-a trecut un gand prin cap. Ce-ar fi sa fac si eu asta? Ideea maratonului mi-a dat aripi, ma vedeam terminindu-l (cu un timp foarte bun, nu asa oricum :D ). 
Acela a fost momentul meu de cotitura, in care viata mea brusc a luat-o pe un curs nou si nebanuit.

Ma gandeam ca am un an sa ma antrenez. M-am dus acasa si am inceput etapa de documentare, ce este maratonul, cum te antrenezi, etc. am inceput sa citesc ca un maniac tot ce gaseam in legatura cu subiectul asta. Mi-am luat adidasi de alergare cum am crezut eu ca sunt potriviti atunci ( evident Nike cu perna de aer :D ). Am aflat ca oamenii de obicei urmeaza o progresie a distantelor de concurs, nu concureaza direct la maraton. Asa ca m-am inscris la semimaratonul de la Sf Gheorghe, in acelasi an, doua luni mai tarziu. Nu alergasem niciodata mai mult de 8 km, dar eram hotarat si mi se parea perfect posibil sa pot creste distanta pana la 21 de km. In cele doua luni pana la semi m-am antrenat constant, motivatia semimaratonului si imaginea terminarii maratonului DHL m-au sculat dimineata la ore imposibile ca sa ies la alergat. Ca sa nu mai zic de indarjirea pe care mi-a dat-o faptul ca nimeni nu parea sa creada ca sunt in stare sa fac asta ( acum imi vine sa le multumesc pentru asta :) ).
Cu o saptamana inainte de semimaraton ajunsesem sa alerg 18 km. Mi-am zis ca la asta adaug doua-trei zile de odihna, atmosfera de concurs si efectul adrenalinei, trag linie, si imi da exact 21,1 km.
Am terminat semimaratonul epuizat. A fost greu. N-am fost ultimul, dar pe-aproape. Eram fericit cum nu pot descrie.

M-am intors acasa pus pe fapte mari, parca DHL-ul ala peste un an parea prea departe! Am hotarat sa caut un maraton cat mai curand si sa ma antrenez cu metoda, dupa un program care dura fix 20 de saptamani, asa ca mi-am cautat data urmatorului maraton sa fie undeva in decembrie. Era unul la Lisabona! Wow, ce ocazie perfecta de a merge acolo! Am decis ca nimic nu avea sa ma impiedice sa fac asta.
Am povestit despre dorinta mea tuturor, pentru a ma asigura ca nu dau inapoi. Uitandu-ma inapoi a fost un lucru bun, unii nu m-au crezut si m-au indarjit ( => foarte bine!), iar altii m-au sustinut ( => aproape la fel de bine! :P ).

De fiecare data cand imi era greu sa ies la alergat ma gandeam ca daca ratez antrenamentul asta, atunci nu o sa fiu in stare sa termin maratonul, iar pe urma ma gandeam cat de bine o sa ma simt cand o sa il termin, vizualizam trecerea liniei de sosire in alergare, simtindu-ma foarte in forma. Citeam zilnic articole despre alergare, forumuri, m-am inscris in Ro Club Maraton, pe scurt, am invatat destul de multe.

Cand am aflat de prima editie a MIB-ului din octombrie 2008, nu eram inca pregatit de maraton, dar nu am ezitat sa ma inscriu la semi.
Colegii si prietenii care stiau, au venit si m-au sustinut. Nimic nu se compara cu acea zi cand au fost cu mine si le multumesc!




In noiembrie mi-am luat un ceas cu GPS, si am continuat seria concursurilor cu primul meu duatlon, la proba scurta, in Brasov, cu o bicicleta imprumutata.
Aoleo ce-am mai suferit pe scarile alea :)




7 decembrie, ziua cea mare. Impreuna cu Dan Lixandru termin primul meu maraton in putin peste 4 ore. Greu, crampe, mers pe final, dar s-a terminat. Senzatia de dupa a fost cu totul neasteptata, sentimentele foarte amestecate.



Eram fericit ca am reusit, dar pentru o perioada m-am simtit gol. Pusesem atata energie in acest scop incat mi-a lasat un gol in suflet cand s-a terminat.
Ce era sa fac? Raspunsul n-a fost greu, si n-a durat mult pana sa-mi caut o noua provocare, si apoi altele, tintind din ce in ce mai sus.

Ce am invatat din toate astea?

  1. Fara un scop bine definit, realizabil, cu un termen limita clar, sansele de reusita sunt minime. Ulterior am aflat ca ceea ce facusem eu cu maratonul a fost sa imi creez un asa numit scop SMART.
  2. Daca acum te apuci de sport, alege o competitie si pregateste-te pentru ea! E cea mai buna motivatie.
  3. Alergatul cu un prieten e dificil de realizat. In primul rand e greu de gasit un prieten care sa alerge, apoi e greu sa gasesti unul care sa alerge cand poti tu, si daca totusi il gasesti, nu o sa dureze mult pana unul dintre voi isi schimba programul.
  4. Odata atins un scop, vrei vrea sa tintesti mai sus. Mecanismul acesta al naturii umane va lucra pentru tine, vei deveni un sportiv si un om mai bun cu fiecare reusita. (nu ignor aici insa si importanta esecurilor, despre care poate voi scrie candva)
  5. Urmarindu-ti obiectivele bine stabilite, alergarea devine, dintr-o corvoada pe care o faci pentru ca trebuie, pe rand urmatoarele: placere, nevoie, pasiune (iar daca nu esti suficient de atent ca sa depistezi semnele, poate deveni obsesie, despre care voi scrie intr-un post viitor).
  6. Un concurs sparge gheata lipsei de incredere. Vei avea confirmarea ca poti mai mult decat te credeai in stare.
  7. Participarea la un concurs ca spectator te poate inspira, mai mult decat crezi.
  8. Spune familiei, prietenilor, de scopurile tale marete. Orice atitudine ar avea acestia fata de ideea ta, iti va folosi, si in plus, imagineaza-ti fetele lor cand o sa le spui ca vrei sa renunti :)))
Aaa, era sa uit, maratonul DHL 2009, acest "Holy Grail" al meu de pe vreme aia, s-a anulat :)

4 comentarii:

  1. Daca ai alergat si la semimaratonul Powerade am avut exact aceleasi concursuri in 2008 ;))
    Si pentru mine semimaratonul de la Sf. Gheorghe a fost prima competitie :D

    RăspundețiȘtergere
  2. Am ratat Powerade. Damn! Deci sugerezi subtil ca ăla a făcut diferența actuala de aproape o ora între timpii nostri pe maraton? Bai Gabi dacă știam ca se intampla asta atunci sigur veneam :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Bine ai venit in blogosfera!

    Chiar eram curios cum merg antrenamentele pentru ironman-ul de la Oradea.

    Iar despre motivatie mie mi se pare ca cea mai importanta motivatie e sa-ti placa sportul pe care il faci. Cel putin acum primavara iesirile la alergat prin parcuri au un farmec aparte.

    RăspundețiȘtergere
  4. Mersi Radu!
    Voi posta aici printre altele si depre antrenamente pr Ironman care sunt in full swing.

    RăspundețiȘtergere